Anglia, sosim! ...cu mare întârziere

Imediat după miezul nopţii două femei de serviciu, îmbrăcate în uniformă de asistente medicale (absolut ne-sexi) au început să facă curăţenie cu o sculă electrică care făcea un zgomot infernal şi în urma căreia parcă rămânea pardoseala mai murdară decât înainte.

Mai stând jos, mai mişcându-ne, mai bând câte o cafea de la barul descris înainte, timpul trece. La ora 3 şi 20 nimeni nu anunţă că avionul nostru, care trebuia să sosească la această oră, de la Liverpool, ar fi aterizat. S-a anunţat doar că două curse, una din Italia şi una din Spania, din cauza condiţiilor meteorologice nu vor putea ateriza pe Băneasa ci numai pe Otopeni.

Timpul trece, trece şi ora 6, şi cam pe la 6:30 se anunţă că se face chekin-ul (predarea bagajelor) pentru mai multe zboruri, printre care şi al nostru, spre Londra cu compania Wizzair. La ghişeul nostru se face o coada cam de 170 de oameni, coadă la care noi eram evident tot pe ultimele locuri. Aproape de ora 8 am predat şi noi bagajele.

Împreună cu alţi pasageri trecem la controlul de frontieră, unde doi funcţionari controlează vreo şase sute de oameni care se înghesuie.

Trecem şi de controlul de frontieră si nimerim în două săli mici, unde sunt scaune pentru eventual pasagerii unui zbor, nu a cinci sau şase, câţi eram noi. Lumea se înghesuie, majoritatea stau în picioare şi aşteaptă, aşteaptă şi iar aşteaptă. Unii mai nesimţitori la răceala pardoselei se aşează pe jos în aşteptarea lor incertă.

În picioare şi pe pardoseală.

Se anunţă că cei care vor pleca în Italia şi Spania cu avioanele sosite astă-noapte, vor fi duşi cu autobuzele la Otopeni de unde vor decola.

Suntem şi noi invitaţi într-un anumit punct al sălii să primim o sticlă de apă minerală şi un corn, drept “despăgubire” pentru intârzierea care deja este mai mare de trei ore.

În jurul orei 10 suntem anunţaţi că avionul nostru a putut ateriza numai pe Otopeni şi că pasagerii vor trebui să-şi ia bagajele şi să se urce fiecare cu bagajul personal în câte un autobuz care îi va duce la Otopeni.

Ne-am executat şi înghesuiţi toţi patru, ne-am dus pe Aeroportul Otopeni. Acolo ne aştepta un alt chekin, dar a mers mai repede, facându-se la mai multe ghişee.

Aeroportul Otopeni mi-a făcut o impresie bună, era mai modern decât acum 18 ani de când am mai zburat de pe el la Moscova şi cel puţin porţiunea văzută de mine este comparabilă cu Aeroportul Ferihegy, terminalul doi, din Budapesta.

Am mers şi aici la controlul paşapoartelor, unde ne-au descălţat şi ne-au descurelat, apoi de la o anumită poartă am ieşit afară, de unde autobuzele ne-au dus la avion. Acesta era un Airbus de 180 de locuri. Cum numărul pasagerilor era cu doi mai puţin decât numărul locurilor nu ni s-au dat locuri numerotate, fiecare alegând locul liber găsit. Eu cu Betty am stat în stânga, eu la geam, iar Mircea şi Mela în dreapta, cu Mircea la geam. Geamul meu era foarte murdar şi nu am putut face poze de calitate în timpul zborului.

În sfârşit...

În avion.

În jurul orei 11 am decolat, am băut o bere la cutie, plătită în lire sterline (că pe lei nu vindeau nimic) şi încet-încet timpul a trecut.

Am decolat.

Zburăm.

După mai bine de două ore şi jumătate am văzut jos, printr-o gaură dintre nori un oraş mare şi tocmai atunci s-a anunţat că suntem deasupra Amsterdamului, să ne punem centurile că vom începe coborârea.

Am tot coborât, am ajuns sub nivelul norilor, şi pe Canalul Mânecii am văzut şi nişte vapoare.

Pilotul a aterizat foarte frumos, în aplauzele pasagerilor, pe Aeroportul Luton şi a adus avionul lângă o poartă. După ce am coborât am ajuns la controlul paşapoartelor. Aici ne-am prezentat la unul din ghişeele destinate cetăţenilor din UE, controlul a fost rapid şi apoi ne-am dus să recuperăm bagajele.

Cu bagajele alături am mâncat într-un restaurant din aeroport o mâncare indiană.

În restaurantul din aeroport.

 După masă Mela ne-a cumpărat bilete dus-întors de la Luton până în centul Londrei la un autobuz care pleacă din oră în oră.

Ne-am aşezat la o coadă în staţia de autobuz şi când acesta a sosit, şoferul a deschis imensul portbagaj din josul autobuzului şi a aşezat bagajele în ordinea inversă coborârii.

Trecuseră aproape 30 de ore de la plecarea de acasă şi nu am dormit şi nu ne-am descălţat decât la controlul de pe Otopeni. Autobuzul a plecat şi mi s-a părut foarte ciudată circulaţia pe partea stângă. Deşi au început să apară clădiri frumoase nu am mai rezistat şi aproape tot drumul, de peste o oră şi jumătate, am dormit sau măcar am moţăit. Înainte de coborâre am văzut multe clădiri monumentale construite înaintea primului război mondial din cărămidă aparentă.

Am coborât într-o staţie de pe Baker Street, de unde peste o săptămână o să luăm acelaşi autobuz înapoi spre aeroport. Am intrat în staţia de metrou din apropiere, unde Mela ne-a cumpărat la toţi trei abonamente pe o săptămână, valabile pe toate liniile metroului londonez.

Mela este profesor universitar la facultatea de engleză la Cluj şi a mai fost de mai multe ori la Londra. Ea va sta cu noi numai patru zile, în rest va merge la Oxford unde, la o întâlnire a specialiştilor în Literatura engleză a secolului al XVIII-lea, va ţine o comunicare. Ei nu îi era rentabil să-şi facă abonament, care se dă minimum pe o săptămână.

Înarmaţi acum cu abonamente, am coborât pe peronul potrivit şi după ce am schimbat o dată metroul am ajuns la staţia Barking, cea mai apropiată de hotelul nostru. Fiind deja noapte am hotărât să luăm un taxi până la hotel, ştiind că pe jos se face până la hotel cam un sfert de ceas.

Am luat un clasic taximetru englezesc, cu forma lui specifică de maşină interbelică şi am ajuns la hotelul nostru unde aveam camere rezervate din vară.

În taxi...

În drum spre hotel.

Recepţionerul ne-a dat cardurile magnetice cu care se deschide camera şi se poate intra în hotel şi după câteva minute ne-am dat jos de pe noi hainele îmbrăcate cu 32 de ore înainte.

După mâncarea indiană din aeroport nu ne-a mai fost foarte foame, dar m-am gândit să mănânc totuşi o bucată din perechea de cârnaţi făcuţi de mine personal şi aduşi cu noi. Cârnatul rămas l-a pus Betty într-o pungă pe care a agăţat-o de fereastra camerei noastre, care era la parter şi dădea într-o parcare, ca acesta să stea la rece.

Deşi ora locală nu era deloc înaintată ne-am culcat şi am dormit până dimineaţă, după toată oboseala acumulată în timpul călătoriei.