Amsterdam 2012

Oraş: Amsterdam
Coordonate Geografice: 52g22m26s N  04g53m22s E
Ţara: Olanda
Populaţia: 750000 locuitori
Data Sejur: 5 Februarie-11 Februarie 2012
Locuință: Hotel Bastion

Locuinţă: Bastion Hotel.

5 Februarie. Dimineaţă am plecat din Regensburg  şi imediat după prânz am trecut în Olanda. Câmpul a devenit plin de o zăpadă proaspătă, destul de mare, căzută probabil cu o zi înainte. Autostrada era însă curată şi uscată. Am încercat să respect toate restricţiile olandeze de viteză, multe dintre ele exagerate şi am ajuns în apropierea Utrecht-ului.

Intrând pe autostrada A2  spre Amsterdam,  am văzut că faţă de 2008, când am trecut ultima dată pe aici, s-au făcut modernizări masive, acum autostrada având câte 6 benzi pe sens, pe o mare porţiune, până aproape de capitală. Şi la olandezi se poate!

Ghidat de GPS am trecut de Ghindă şi repede am ajuns la Ducu, la locuinţa sa din cartierul  Nieuw Sloten.

Aici ne-am întâlnit cu Ducu şi cu Lali, dar şi cu Mihai sosit în urmă cu o zi din  America. Acesta a fost, de fapt, scopul călătoriei noastre, să fim împreună cu fiul nostru în Amsterdam,  aproape o săptămână unde el se afla în interes de serviciu.

Ducu şi Lali au fost foarte drăguţi şi primitori. Ducu a preparat o mâncare thailandeză într-un wok. Din el ieşeau în anumite momente nişte flăcări înalte de peste o jumătate de metru. Mâncarea a fost excelentă, simţindu-se în ea picanteria asiatică.


După ce am mâncat, Mihai a venit cu noi la hotelul pe care l-am rezervat tot pe internet. Când au fost gata formalităţile de la recepţie, am mers toţi trei în cameră şi aici Mihai mi-a înmânat cadoul lui de ziua mea, o sticlă cu o şampanie franţuzească de marcă. Am fost foarte bucuros de dar, mai ales pentru că eu nu pot să-mi permit să cumpăr un astfel de articol.

Am stat şi am povestit despre ce s-a mai întâmplat în cele trei săptămâni de la plecarea noastră din America şi mai ales despre nepoata noastră Clara.

Cum Mihai trebuia să facă o serie de cursuri la o distanţă destul de mare de hotelul său, i-am propus să ia el maşina, noi putând umbla pe jos, cum stă bine turistului în Olanda.

Urma să ne întâlnim după ce îşi termina el programul, stabilind telefonic unde şi când.

După plecarea lui ne-am instalat în camera mare de hotel, prevăzută cu o baie mare, multe dulapuri şi o noutate pentru noi, încălzită din pardoseală.

Am privit un timp programul de la televizor, dar ca la orice hotel acesta este anost, deşi existau numeroase canale, atât în olandeză cât şi în engleză.

După un timp ne-am culcat, fiind obosiţi după cei peste 700 de km parcurşi.

6 Februarie. Ne-am trezit şi după o pregătire sumară am mers la micul-dejun. Acesta se servea la parter, lângă Recepţie,  aproape de camera noastră.

Era bufet suedez. Fata de la Recepţie ne întreba doar, dacă dorim ceai sau cafea, pe care o aducea ea, restul îl luam noi, la alegere (şi tot la discreţie) şi ni-l puneam singuri la masă.

Produsele expuse pentru "conzum" erau foarte bine reprezentate: ouă fierte, omletă, foarte multe tipuri de mezeluri de calitate, brânzeturi, diferite sucuri naturale, unt, dulceţuri, fructe, compoturi şi desigur şi multe altele, care însă pentru mine nu aveau nicio importanţă.

După ce am mâncat, nu aşa de mult pe cât aş fi putut, ne-am dus în cameră, ne-am făcut toaleta de dimineaţă, ne-am îmbrăcat şi am ieşit afară într-un  Amsterdam  acoperit cu zăpadă. O altă recepţioneră ne-a spus că de 12 ani nu a mai fost atâta zăpadă. De obicei tot ce cade se topeşte în ziua respectivă.

Amsterdamul sub zăpadă

 Străzile erau necurăţate, nu ştiu din ce motiv. Le plăcea cum erau, acoperite de zăpadă, lucru nemaiîntâlnit de 12 ani, sau pur şi simplu nu mai aveau uneltele de curăţat.

Am mers de la hotel până la prima staţie de tramvai, care era a liniei 1, pe care noi am mai folosit-o când Mihai locuia pe Tussenmeer.

Plata la tramvai s-a schimbat din 2008. Nu mai existau blocuri de bilete, pe care să le cumperi din exterior. Acum se plătea taxatorului 6,50 euro şi acesta îţi dădea un bilet care era valabil pe tramvaiul respectiv şi pe oricare altul într-un interval de o ora. Costul transportului era astfel mult mai mare ca înainte. Probabil era o măsură de criză!

Ne-am dus cu tramvaiul până la staţia finală,  Centraal Station  gara centrală a Amsterdamului.

Central Station în vara lui 2001

Aceasta a fost dată în folosinţă în 1889 şi construirea ei a durat 8 ani. A fost proiectată de arhitectul Pierre Caypers, acelaşi care a proiectat şi Rijksmuseum din Amsterdam şi care a şi supravegheat permanent evoluţia lucrărilor. Gara a fost înălţată pe un teren obţinut prin unirea a trei insule, astupând cu nisip porţiunea de apă care le despărţea. Fundaţia ei, cât şi a peroanelor se află aşezate pe piloni de lemn, al căror număr depăşeşte 8500. Construcţia este din cărămidă aparentă, este simetrică şi la margini sunt două turnuri cu ceva mai înalte decât restul clădirii. Are numeroase peroane şi de aici se poate călători în întreaga Olandă şi bineînţeles că şi în întreaga Europă.

Mulţi navetişti din Amsterdam, dar şi din împrejurimi, care lucrează în Amsterdam, circulă de acasă la gară cu o bicicletă pe care o lasă în parcarea primei gări. Iau apoi trenul spre locul de muncă şi în gara a doua au încă o bicicleta parcată, cu care merg la serviciu. La sfârşitul zilei de muncă fac invers. În Olanda, astfel, numărul bicicletelor îl depăşeşte cu mult pe cel al locuitorilor.

Parcarea de biciclete...

Din Central Station.

Bicicliştii circulă şi acum pe zăpadă şi  pistele de biciclete sunt mai curate decât străzile, nu că le-ar fi curăţat cineva, dar fiind mulţi, călcând zăpada au făcut ca aceasta să dispară.

În piaţa gării se află o staţie a autobuselor firmei Hop On Hop Off  care fac plimbări cu cei care doresc să vadă anumite obiective turistice din oraş, aşezate pe anumite trasee.
Ne-am urcat într-un astfel de autobus (care de fapt era un microbus, pentru că iarna sunt mai puţini turişti), al cărui traseu l-am mai parcurs în anii trecuţi, dar cu vaporaşul pe mai multe canale. Vaporaşele nu mai puteau pluti pe canalele, care acum erau complet îngheţate.

La început am fost singurii pasageri, dar mai târziu s-au mai urcat doi, care au coborât însă în diverse staţii. Plimbarea a durat două ore şi am parcurs drumurile de o parte şi de alta ale canalelor principale Prinsengracht, Herengracht şi Keisersgracht. În anumite locuri microbusul făcea halte, unde noi turiştii, puteam coborî să facem poze.

Poze...

De...

Pe...

Traseu.

Am primit un SMS de la Mihai care ne-a spus că, la Bucureşti, tocmai a căzut guvernul Boc.

Punctul terminus al călătoriei a fost tot staţia din Centraal Station din care am plecat.

De aici ne-am deplasat pe jos până în Dam, care deşi era în iarnă rece, era la fel de populat ca şi vara. Existau şi acum turişti care stăteau jos pe treptele ninse ale monumentului, dar mulţi dintre ei erau adecvat îmbrăcaţi pentru temperatura de afară. Ruşii şi nordicii aveau haine şi căciuli de blană. Până şi eu aveam un cojoc Alain Delon, foarte la modă pe la începutul anilor 1970. L-am făcut cadou lui Mihai acum câţiva ani, dar a spus că este prea călduros pentru Olanda şi ni l-a returnat absolut nepurtat. În orice caz mie mi-a prins foarte bine. Este drept însă că în nouă ani, cât a locuit aici, niciodată nu a fost aşa de frig ca şi acum.

Ajunşi din nou în Dam.

Cu Palatul Regal.

Amândoi.

Ne-am plimbat prin Dam, am mers apoi pe nişte străduţe ce duc spre Cartierul Roşu şi de pe fiecare pod se vedeau canalele îngheţate de la un mal la altul.

Canale îngheţate.

Când ne-a mai pătruns frigul, am intrat într-o foarte mică cafenea (sau berărie) cu vreo 5 locuri, numai la bar, unde ne-am încălzit, Betty cu o cafea şi eu cu o bere, evident Heineken, la halbă.

De aici am plecat pe jos pe Kalverstraat, cea mai comercială stradă din Amsterdam şi am trecut de Turnul Monetăriei.

Pe Kalverstraat.

Turnul Monetăriei.

După ce am traversat Piaţa de Flori, am ieşit în Konigsplatz şi am continuat plimbarea până în Leidsestraat. Aceasta este şi ea o stradă comercială îngustă, cu o singură linie de tramvai, la care tramvaiele stau la coadă să o traverseze dintr-un sens sau din altul.

 Înfriguraţi, dar şi  flămânzi, am luat de aici tramvaiul şi ne-am dus spre hotel. Am mâncat, ne-am odihnit puţin şi deja s-a întunecat, Amsterdamul fiind situat destul de la nord.

După ora şase ne-a telefonat Mihai şi ne-a spus că vine la hotel după noi, să mergem să luăm cina.

A ales restaurantul chinezesc din Cartierul Roşu, unde am mai fost, ultima oară în 2008.

Mâncare chinezească

La New King

Restaurantul se numeşte New King şi deşi nu mă consider un cunoscător în mâncare chinezească, aici am mâncat-o pe cea mai bună, mult mai bună decât în Spania, Creta, Elveţia, Belgia şi chiar în Statele Unite, unde am mai conzumat chinezării.

Mihai a comandat cinci porţii de mâncare, pe bază de porc şi pui, pe care am reuşit să le topim în totalitate, numai datorită unui ceai digestiv, care ca şi orezul se dădea la discreţie.

După un tur nocturn, deşi nu era nici ora 10, al  Cartierului Roşu  am luat maşina din parcare şi Mihai ne-a adus la hotelul nostru, după care el s-a dus la al lui.

Am mai privit minunatul  program de televiziune şi apoi ne-am culcat.

7 Februarie.  După micul dejun am ieşit să vizităm Rijksmuseum. Noi l-am mai vizitat şi în 2001, când trebuia să aştepţi intrarea la nişte cozi interminabile.

Rijksmuseum

August 2001

De câţiva ani buni însă, clădirea muzeului este în reparaţie, muzeul a fost închis şi curtea pe unde se intra aproape pustie.

De prin 2005 a început să se poată vizita o expoziţie, care a crescut de la an la an şi din toamna anului trecut aceasta ocupă aripa renovată, care poartă numele sponsorului său: Philips. Numele expoziţiei este The Masterpieces, adică Capodoperele.

Muzeul a fost înfiinţat în 1800, în capitala Olandei: Haga. Regele Olandei, Louis Bonaparte (1806-1810) a mutat capitala de la Haga la  Amsterdam  şi odată cu asta şi muzeul, care, după un timp, a primit numele de astăzi.

Actuala clădire datează din 1885 şi a fost construită de arhitectul Pierre Cuypers (vezi Centraal Station).

De-a lungul timpului zestrea muzeului s-a îmbogăţit cu o bună parte din cele mai valoroase opere ale artei Olandeze, Europene şi Asiatice.

Expoziţia de acum cuprinde numai pânze ale marilor maeştri olandezi expuse în săli după următoarea tematică: Selecţie de pictură olandeză, Frans Hals,  Rembrandt şi Elevii Săi,  Rembrandt la Maturitate şi Johannes Vermeer.

Am insistat evident pe vizionarea pânzelor lui Rembrandt,  amintind aici Sindicii Postăvarilor, un portret al soţiei Saskia, unul al fiului lor Titus în haine călugăreşti şi un Autoportret al maestrului ca Apostolul Pavel.

Nu ştiu precis dacă era permis să fotografiezi exponatele, bineînţeles fără blitz, dar dacă alţii au făcut-o, am făcut-o şi eu.

Sindicii Postăvarilor (1662).

Toate pânzele erau extraordinar de bine iluminate, printr-un sistem cu leduri inventat de firma Philips. Chiar şi cele cunoscute prin obscuritatea lor, păreau proaspăt restaurate.

Am trecut prin toate sălile, am privit cu atenţie totul, dar cel mai mult am zăbovit în sala Rondului de Noapte.

Rondul de Noapte.

Începând din 1906 pictura îşi avea locul ei. Acolo am văzut-o acum zece ani, dar impresia mea este că acum era mutată. Este una din picturile mele preferate şi am mai scris despre ea în amintirile călătoriilor mele din 2008. Am privit-o din toate unghiurile posibile, mutându-mă după mulţimea de vizitatori care se interpuneau între mine şi ea.

Iuţeala de mână.

După o bună bucată de timp am părăsit muzeul cu regretul că nu s-a putut vizita mai mult din el. Poate că şi reparaţiile acestea se vor termina în câţiva ani.

Ieşind din muzeu ne-am reîntâlnit cu o iarnă olandeză, parcă de pe vremea lui Pieter Bruegel cel Tânăr din jurul anilor 1600.

Iarnă ca pe vremea...

Lui Bruegel.

De ger...

Încremenite...

Stau navele la mal (Tristele de Ovidiu).

La hotel, ne-am odihnit şi după ora şase a sosit Mihai. Am mai stat de vorbă în cameră, iar mai târziu am plecat la Ducu şi la Laly, unde eram invitaţi la cină.

Cina a fost preparată tot de Ducu, tot ceva cu iz exotic, unde eu nu am băut alcool, pentru că trebuia să mergem la hotel cu maşina. Mâine aveam planificată o zi de cumpărături şi aveam nevoie de ea pentru deplasare.

De la locuinţa lui Ducu până la hotel erau în jur de doi kilometri pe nişte străzi largi şi puţin circulate la ora respectivă.

Am dus maşina în parcarea hotelului.

Revenind în cameră am privit programul de la televizor, plimbându-ne în zadar pe mulţimea de canale. Am prins însă o ştire preluată de la  Antena 3, cum că în România sunt cele mai joase temperaturi din Europa şi masive căderi de zăpadă.

Mai târziu ne-am culcat şi am dormit bine după vizitarea îndelungată a muzeului.

8 Februarie.  După micul dejun ne-am echipat, am scos maşina din parcare şi ne-am dus în Amstelveen la cumpărături.

Amstelveen este un oraş satelit al Amsterdamului,  nedelimitat de el, dar cu o conducere administrativă proprie. Aici s-a aflat căminul unde a stat Mihai cât timp a fost student şi masterand.

Încă de acum zece ani am descoperit în zonă, un magazin Aldi care avea mărfuri mai deosebite, majoritatea fiind fabricate în Germania.

Am fixat GPS-ul pe adresa magazinului şi acesta ne-a dus de la hotel pe Ring (Autostrada A10), care este Centura Amsterdamului şi apoi pe nişte străzi până în parcarea lui Aldi.

Am făcut cumpărăturile şi apoi m-am gândit să-i fac o surpriză lui Betty. Am fixat pe GPS adresa apartamentului lui Mihai, care momentan este închiriat şi am plecat cu maşina.

După un timp a văzut că nu mai mergem pe unde am venit, dar i-am zis că am schimbat drumul de întoarcere.

Mai târziu şi-a dat seama că am ajuns în Belgienplein, acolo unde se află locuinţa fiului nostru şi unde ne-am petrecut câteva vacanţe de vară. Nevastă-mea a apreciat gestul meu şi după ce am parcat maşina, aproximativ în faţa apartamentului său, am mers până la intrarea blocului, am făcut un tur al pieţii şi am intrat în magazinul Albert Hein din vecinătate.

Intrarea în bloc.

Stânga sus, apartamentul lui Mihai.

Piaţa Belgiei arăta mult mai mohorâtă şi neprimitoare decât vara, spaţiile ei verzi erau acoperite de o zăpadă care începea să devină murdară şi oamenii nu manifestau acea voioşie specifică olandezilor. Poate că nu numai iarna, dar şi criza îşi avea rolul său.

Am revenit la hotel, am descărcat o parte din cumpărături şi ne-am parcat.

Parcarea...

Hotelului.

După ce am mâncat a dispărut ceaţa şi s-a făcut o zi frumoasă.

Ne-am gândit că ar fi bine să ieşim în jurul hotelului la o plimbare pe un soare, care s-a dovedit apoi a fi cu dinţi.

Am ajuns la un lac, care era plin mai ales de părinţi inconştienţi, care inclusiv cu copii de toate vârstele, unii în cărucioare, patrulau pe gheaţa a cărei grosime şi rezistenţă, efectiv nu aveau de unde să o cunoască. Programele de televiziune îi sfătuiau pe cetăţeni să nu se urce pe gheaţa canalelor sau a lacurilor, deoarece aceasta se putea sparge în orice moment.

Deşi nu s-a întâmplat nimic rău, am condamnat respectiva situaţie!

Pe malul...

Unui lac...

Îngheţat.

Mi-am acoperit capul.

Pe malul unui canal.

Pe măsură ce soarele apunea se făcea tot mai frig, până am fost nevoiţi să ne retragem la hotel.

Seara a sosit Mihai, am cinat la restaurantul hotelului, după care a luat maşina şi a mers la hotelul lui cu ea.

La televizor s-a anunţat că a început turul cu patinele, pe gheaţa canalelor care unesc 12 oraşe, tur care nu s-a mai ţinut de 12 ani, evident din cauza iernilor mai călduroase (sau poate normale).

9 Februarie.     Astăzi vom face plimbarea pe care nu am ratat-o în niciuna din vizitele noastre la Amsterdam.

Am plecat pe jos de la hotel până în staţia de tramvai. Când a sosit, l-am luat şi am avut deja o surpriză: biletul s-a scumpit cu 20 de eurocenţi. Şi aici merg lucrurile bine, dacă preţurile se măresc în cursul săptămânii la o dată total nerotundă.

Am coborât în Koningsplein. De aici am trecut în Piaţa de Flori, care avea mult mai puţină marfă decât vara. Existau însă bulbi de lalele, de anul trecut, pe care n-am avut curaj să-i cumpărăm ca nu cumva să îngheţe în portbagaj, în nopţile de pe drumul de întoarcere. Dacă cumva scăpau de îngheţ, i-am fi plantat numai în octombrie, aşa că nu  merita să-i transportăm acum.

Piaţa de Flori...

Iarna.

După ce am traversat Piaţa de Flori am ajuns la Turnul Monetăriei şi de acolo am luat-o pe strada ce duce în Rembrandtplein, piaţă vestită pentru terasele şi cafenelele sale, vara înşirate pe trotuar, dar mai ales pentru localurile ei de noapte.

Pentru noi însă, punctul cel mai atractiv al pieţei îl constituie marea statuie a lui Rembrandt, aşezată pe un soclu foarte bine proporţionat ca înălţime. Am mai scris în Jurnalul de Vacanţă din 2008 despre statuie şi despre statuile din bronz ale personajelor Rondului de Noapte, aflate la picioarele soclului.

Acum, după aproape patru ani, statuia pictorului este întoarsă cu 180 de grade, iar personajele Rondului de Noapte lipsesc, aflându-se în Rusia, (ţara celor doi sculptori care le-au executat), unde au fost subiectul unei expoziţii itinerante în mai multe oraşe, începând cu Moscova.

Cu statuia...

Lui Rembrandt.

În spatele statuiei.

Din piaţă am mers pe o stradă îngustă, unde încăpeau numai cele două perechi de şine ale tramvaiului şi am ajuns la Podul Albastru, despre care am mai scris acum patru ani.

Pe Podul...

Albastru.

Pe sub pod, Amstelul nu era îngheţat în totalitate, dar era plin de sloiuri. Printre ele înotau calme două lebede şi mai mulţi pescăruşi.

Lebede şi pescăruşi.

De pe o parte a podului se vedea Stopera, cu sala în care am închinat şampania de onoare cu ocazia căsătoriei civile a lui Mihai cu Mădălina.

Stopera.

 De cealaltă parte se vedea Magere Brug, ţinta plimbării noastre.

Magere Brug.

Am coborât pe malul Amstelului, am admirat somptuasele case din secolul al XVII-lea şi am ajuns la Podul Slab (Magere Brug). Este cel mai vechi pod existent în Amsterdam şi a fost construit cam pe când se năştea Rembrandt. Nu am avut norocul să-l vedem cum se ridică, pentru că vapoarele nu circulau pe Amstelul  plin de sloiuri. Am revăzut clădirea, care deşi parcă de zece ani este tot mai înclinată, stă bine mersi alături de celelalte două.

La Podul Slab.

Adică Magere Brug.

Clădirea care parcă se tot înclină.

Trecând Magere Brug  am revenit pe celălalt mal la Podul Albastru, apoi în Rembrandtplein  şi de acolo la Turnul Monetăriei.

Această plimbare o făceam, de obicei, la sfârşitul lui august când peste Amsterdam sufla un vânt neplăcut de început de toamnă. Faţă de vântul de astăzi, acela era o briză, dacă nu plăcută, măcar uşor de suportat.

De la Turnul Monetăriei  am mers pe Kalverstraat în căutarea unui magazin de jucării. Diseară suntem invitaţi la naşii olandezi ai lui Mihai, Raymond şi Djintri. I-am văzut ultima dată în 2008 şi între timp li s-a născut o fetiţă Kayol, care are acum în jur de trei ani.

Am găsit magazinul de jucării şi am cumpărat pentru Kayol un fel de fântână arteziană, prevăzută şi cu o turbină, cu care se putea juca în timp ce făcea baie. Pusă la robinetul vanei, fântâna arunca jeturi de apă de diferite forme şi mărimi, iar turbina se învârtea. Ne-a plăcut jucăria şi i-am cumpărat una şi Clarei, pe care Mihai să i-o ducă în  America.

Pe Kalverstraat...

Cu jucăriile.

Am revenit în Koningsplein şi ne-am întors cu tramvaiul la hotel.

Seara, după ora şase a venit Mihai şi împreună am mers cu maşina în orăşelul satelit al Amsterdamului unde locuia Familia lui Raymond. Am mai fost la ei prin 2004, la câteva luni după ce s-au mutat în casă nouă.

Am întâlnit o familie fericită, care după naşterea copilului foarte dorit a devenit şi una împlinită.

Cu Djintri şi cu Kayol

Am luat o cină deosebită, cu mâncare chinezească adusă de la New King, dar şi cu unele mâncăruri surinameze gătite de Djintri.

Fetiţa e foarte drăguţă şi vorbăreaţă şi s-a ataşat de noi. Când Raymond a dus-o la culcare a dorit să adoarmă cu noi, adică cu omama şi opapa.

Am mai pomenit de schimbările intervenite în viaţa noastră de când nu ne-am mai văzut şi într-un târziu, Mihai ne-a adus la hotel, el de acolo mergând la hotelul lui.

S-a încheiat astfel, poate cea mai plină zi din actualul nostru sejur amsterdamez.

10 Februarie.   Astăzi este practic ultima zi de şedere în Amsterdam. Ne-am planificat să mergem la Muzeul Van Gogh.

Am luat tramvaiul şi am coborât în aceeaşi staţie ca şi pentru Rijksmuseum, acestea fiind situate în vecinătate, într-o zonă a Amsterdamului unde trăiesc nu numai milionari ci şi numeroşi miliardari.

Prima dată am vizitat muzeul în 2001.

A doua oară, în 2002, am avut şansa să vedem o expoziţie Van Gogh-Gauguin, unde erau prezentate aproape toate pânzele pictate de cei doi în zona Arles din Provenţa. Acolo au stat împreună mai puţin de 90 de zile în anul 1888.

Pe lângă pânzele din Muzeul Van Gogh se aflau atunci aici expuse şi pânze de la alte mari muzee, dar şi multe din colecţii particulare.

A treia oară am vizitat muzeul în 2008, despre care vizită am scris atunci.

Am intrat în muzeu şi ca întotdeauna am depus, obligatoriu, la garderobă paltoane, genţi şi alte obiecte, inclusiv aparatele de fotografiat. Lejeri ne-am îndreptat spre controlul de securitate, care în anii precedenţi nu se făcea. Aici a început să-mi ţiuie din două buzunare. În unul erau ochelarii de apropiere cu tocul lor metalic şi în celălalt GPS-ul. Când s-au lămurit că nu sunt bombe ne-au dat drumul să intrăm în sălile cu exponate.

La parter era cu totul o altă aranjare decât în anii precedenţi. Se găseau aici câteva statui, printre care şi un Burghez din Calais al lui Rodin şi multe pânze de mari dimensiuni ale unor pictori post impresionişti.

La etajul I erau, ca şi în dăţile trecute, pânzele lui Van Gogh expuse în ordine cronologică.
Dintre favoritele noastre, ale căror reproduceri le avem acasă, am revăzut Ramura de Migdal şi Floarea Soarelui. Nu era de faţă Casa Galbenă. Am întrebat un supraveghetor despre ea şi acesta ne-a spus că o găsim la etajul al III-lea. Lucrul s-a dovedit adevărat, dar nu am înţeles motivul pentru care a fost mutată acolo, singură printre străini.

Acum trei săptămâni am vizitat două zile Londra, când ne-am întors din America. Am trecut pe la  Galeria Naţională  şi în  Sala Impresioniştilor  am revăzut Floarea Soarelui de la Londra. La plecare am cumpărat o reproducere a ei, pe care între timp am înrămat-o şi astfel avem acum acasă, patru reproduceri de Van Gogh. Mai lipseşte să revedem şi pe cea de-a treia Floare a Soarelui pictată la Arles, cea de la Tokio,  pe care am vazut-o aici în 2002. Am prefera ca aceasta să se întâmple la ea acasă, în capitala  Japoniei.

Reproducerile de acasă

Am vizitat foarte sumar celelalte etaje, unde erau tablouri ale altor pictori, inclusiv o sală unde erau expuse noile achiziţii. Acestea fiind numeroase, dar şi de valoare, dovedeşte că muzeul este prosper, cu fonduri provenite atât de la statul olandez, de la sponsori, cât şi de la magazinul de reproduceri de la ieşire şi nu în ultimul rând, din preţul biletelor de intrare plătite de cei peste un milion de vizitatori din fiecare an.

Am plecat de la muzeu cu tramvaiul 2 care trece numai prin apropierea hotelului nostru. Am coborât la o staţie de pe strada Overtoom, cam la capătul lui Vondelpark. Este o stradă pe care am remarcat-o din tramvai cu nişte clădiri elegante, specifice sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Clădirile aveau patru etaje, toate erau cu magazine la parter si aveau faţade late, spre deosebire de cele mai vechi cu faţade foarte înguste. Am parcurs pe jos toată strada Overtoom precum şi celelalte până la hotel, pe un soare foarte luminos, dar care nu încălzea aproape deloc. Curat soare cu dinţi!

Înainte de ora patru a sosit Mihai şi împreună am mers cu maşina la ultimele cumpărături.

Am început cu acelaşi magazin Aldi  unde am mai fost şi miercuri. Am mai fost la un magazin arăbesc, tot în Amstelveen. Nu am găsit însă Madame Janette, o specie de ardei foarte iuţi care se vând congelaţi şi pot fi folosiţi la iuţirea foarte tare a anumitor mâncăruri, timp de până la doi-trei ani. Pentru aceştia ne-am dus în Osdorpplein, unde am remarcat că s-a construit un mall care avea deasupra sa trei etaje de parcare gratuită.

Din mall am cumpărat câteva cutii cu Madame Janette, dar ne-am dus şi alături într-un alt magazin turcesc unde am mâncat câte un Durum-Durum.  Aceasta este o specialitate turcească care se mănâncă din mână. Într-o clătită mai groasă se pune o umplutură din carne şi măruntaie de miel, corespunzător condimentată. Lui Mihai îi place mult respectiva mâncare. Nu este rea, dar eu nu am îndemânarea şi dinţii ascuţiţi ai musulmanilor, astfel că umplutura are tendinţa de a-mi cădea pe cravată. Şi acuma, ca şi în alte dăţi, am cerut să mi-o pună pe farfurie şi să-mi dea o furculiţă şi un cuţit.

Afară era deja întuneric când am mers în Nieuw-Sloten, la locuinţa lui Ducu, pentru a ne lua rămas bun de la el şi de la Laly.

L-am dus pe Mihai la hotelul lui, ne-am luat şi de la el rămas bun, pentru că a doua zi el  zbura spre San Francisco, iar noi mergeam la Regensburg.

GPS-ul ne-a îndrumat spre hotelul nostru. Aici am pus maşina în parcare şi îngrijoraţi de starea vremii din zilele următoare, am dormit ultima noapte din sezon la Amsterdam.

11 Februarie. După ce ne-am trezit am mers şi am luat ultimul mic dejun la hotel.

Am revenit în cameră, am luat bagajele şi le-am dus la maşină, făcând două drumuri.

Am fixat GPS-ul spre hotelul din Regensburg şi am plecat.

Fiind sâmbătă dimineaţa, pe autostradă nu prea erau maşini, dar până la graniţa cu Germania am mers spre punctul de unde răsărea soarele. L-am avut în ochi de la linia orizontului şi până s-a ridicat deasupra parbrizului. Nu a fost foarte comod de condus, dar era bine că cerul este senin, asta însemnând că nu vor fi precipitaţii.

Şi în Germania autostrada era curată (şi plăcut uscată), dar pe câmp era mai multă zăpadă decât duminica trecută. Nu am oprit deloc, pe vremea senină şi foarte rece pe care am prins-o, până la Weiskirchen, la aceeaşi staţie unde am făcut plinul de motorină la dus.