Ajungem în România

Am plecat devreme, cam pe la ora 7, pentru ca Mădălina să se întâlnească cu mireasa în Cluj la o oră rezonabilă. Am oprit după trecerea frontierei în Austria să cumpărăm "vigneta" şi cu ocazia asta am luat şi micul dejun. Am mai oprit a doua oară în Austria aproape de graniţa ungurească, unde am luat motorină.

Când am ajuns în Budapesta Mihai a luat o decizie îndrăzneaţă: să mergem până la Debreţin pe autostrada M3, de acolo mai fiind apoximativ 50-60 de km până la Borş. Partea proastă este că Budapesta nu are centură în partea de nord şi de est, aşa că a trebuit să traversăm oraşul pe un drum necunoscut, pe care ne-am şi rătăcit la un moment-dat, dar în final am ajuns la M3. Este cea mai nouă autostradă a Ungariei şi spre surprinderea noastră era foarte liberă. Am circulat cam cu 200 km/h ca şi în Germania. Tir-urile care vin din Ucraina preferă să meargă pe drumul naţional N4, care le duce în sudul Budapestei unde este centură şi le scoate la autostrada de Austria, evitând astfel traversarea capitalei.

Cei 50-60 de km până la drumul de Borş i-am parcurs tare greu, pe un drum inter-judeţean strâmt, cu multe curbe şi cu o circulaţie bară la bară. Am trecut repede frontiera, controlul fiind acum în partea românească.

Cam la 2-3 km de la frontieră ne-a oprit iar un poliţist (tot miliţian) care l-a amendat pe Mihai c-a depăşit viteza legală. Faptul în sine m-a enervat din nou şi în loc să mă bucur de sosirea în ţară, le-am dorit cele mai rele lucruri multor români şi mai ales acestor miliţieni, care stau la pândă pe o şosea cu două benzi pe sens şi liberă pe deasupra, în timp ce tractoare şi alte utilaje umplu şoselele cu noroi, sau căruţe şi biciclişti circulă noaptea fără nicio semnalizare.

Mihai a condus destul de energic pe drumul ultra-aglomerat Oradea-Cluj şi la ora 10 seara am ajuns în Cluj la cuscri. Aceştea ne-au aşteptat cu o masă festivă, cu multe bunătăţi. Mădălina a râmas la părinţi iar noi am venit atunci noaptea la Dej.

Deşi calendaristic mai eram în concediu, acum s-a terminat vacanţa din 2008. Păcat!

Amsterdam - Regensburg

Mihai şi Betty au mers până la Aldi la cumpărături, apoi Mihai s-a dus la serviciu să-şi rezolve ultimele probleme. Noi am început împachetarea şi când a revenit Mihai am lichidat mâncarea gătită care mai exista. Pe la ora 4 am plecat cu amândouă maşinile, întâi până la Mădălina la serviciu să o luăm şi pe ea, apoi mai departe la Koln, unde Mihai va lăsa maşina lui în parcarea de lungă durată a aeroportului pentru aproximativ 10 zile, până când se va întoarce cu un zbor Cluj-Koln şi de aici va merge cu ea la Amsterdam.

Drumul până la Koln s-a desfăşurat în condiţii bune şi deşi autostrada a fost destul de aglomerată, l-am făcut cam în 2ore şi 40 de minute. Numai în Koln ne-am reîntâlnit cu vara, exact ca şi în urmă cu o săptămână când am mai fost aici. Mihai a lăsat maşina la etajul I, a coborât şi i-am oferit Skoda să o conducă el. După ce din greşeală a intrat pe o altă autostradă, a revenit pe A3. A oprit numai în două locuri, pentru motorină şi o îngheţată. A început să se îndrăgostească de Skoda, fiind foarte mulţumit de cum răspunde la comenzi, în condiţiile neexistenţei limitei superioare de viteză, de care am mai pomenit. Cu ceva înainte de ora 10 am ajuns la restaurantul de lângă hotelul nostru din Regensburg, unde am mai fost la începutul călătoriei. Am vrut să mâncăm, dar chelneriţa ne-a spus că s-a închis şi nu vom putea fi serviţi decât la braserie. Am mâncat deci la braserie, am băut o bere şi ne-am dus la hotel. Aici din computer ne-am luat numărul şi codul camerelor şi ne-am instalat în lipsa recepţionerului, căruia i se terminase programul de lucru.

Am dormit bine după cei aproape 800 de km parcurşi.

Hoofddorpplein

Cumpăturile fiind făcute, am ieşit să facem o plimbare într-o zonă prin care trece tramvaiul nostru. Am coborât la staţia Hoofddorpplein lângă un pod care se ridică la trecerea navelor. Cartierul acesta a fost probabil unul din cartierele mărginaşe ale Amsterdamului interbelic. Aici sunt nişte clădiri specifice Ţărilor de Jos, construite din cărămidă aparentă, cu faţade înguste şi cu 4-5 nivele. Străzile sunt destul de largi şi cu mulţi copaci mari, destul de bătrâni. Ca pe majoritatea străzilor largi se alfă şi aici foarte multe flori, specifice fiecărui sezon. Am colindat pe multe străzi admirând casele şi am ajuns şi la o biserică catolică, Sf. Ana, destul de mică pe care am vizitat-o. Se vedea că nu aparţine unei parohii bogate, bogătaşii fiind aici protestanţi, deoarece biserica necesita unele lucrări de reparaţii.

Când soarele apărea de după nori se făcea cald şi trebuia să ne dăm haina jos, când intra sub un nor, trebuia să luăm din nou haina pe noi. Am hotărât să mergem acasă pe jos, fiind numai vreo şase staţii de tramvai. Am mers în pas de plimbare pe străzile de pe lângă linia de tramvai până la Monumentul Arcului, atât de drag familiei Timar. Am făcut poze cu el de aproape şi ne-am aşezat pe o bancă într-un parc de pe malul unui canal, în compania a două raţe, care intrau în canal, trăgeau o partidă de înot şi apoi veneau să măcăie spre noi. Cum tocmai venea un tramvai, am renunţat la tentativa de mers pe jos şi am sosit acasă cu respectivul vehicul.

După-masă am mai ieşit la plimbare prin parcurile din cartier, luându-ne la revedere de la ele, pentru că mâine urma să plecăm spre ţară.

Oglindă în baia mică

În jurul amiezii am mers în Piaţa de Flori şi am mai cumpat bulbi de lalele. Le-am pus într-un rucsac şi cu el în spate le-am transportat până acasă.

Seara am montat cu Mihai (sau invers, Mihai cu mine) oglinda în baia de serviciu.

Piscină - Carting

După masa de prânz am mers la o piscină să înotăm. Piscina este destul de aproape de casă şi Mihai cu Mădălina merg aici săptămânal, după serviciu. Fiind duminică, piscina era foarte aglomerată, plină de părinţi cu copii. La aglomeraţie mai contribuia şi faptul că bazinele în aer liber, nu puteau fi folosite din cauza vremii.

Ne-am întâlnit aici cu Ducu şi Lali, nişte prieteni ai copiilor noştri, originari din Târgu-Mureş. Am intrat toţi în bazinul acoperit al piscinei, unde era o apă călduţă. Din sfert în sfert de oră se pornea o instalaţie de făcut valuri, spre deliciul copiilor.

Mihai, Ducu şi cu mine am hotărât să mergem la bazinele în aer liber şi să înfruntăm vicisitudinile verii olandeze. Am intrat într-un bazin, am înotat cu mişcări rapide şi deşi era suportabil în bazin, am ieşit afară, lăsându-i pe Mihai şi pe Ducu să mai înoate într-o apă la fel de caldă ca-n lacurile noastre montane. M-am dus la doamne şi când am intrat din nou în bazin, apa aici părea fierbinte. Aceiaşi senzaţie au avut-o şi Mihai şi Ducu când au revenit de afară. Am făcut şi câte un jacuzi, contra a 2 euro, în urma căruia pielea mea, bronzată cu atâtea sacrificii în Mallorca şi Tunisia, a început să se decojească.

După ce ne-am îmbrăcat am luat câte o mică gustare, pe bază de carne de pui şi cartofi pai şi am plecat undeva la marginea Amsterdamului, la un circuit pentru carturi. În jurul pistei era un restaurant, de la ale cărui geamuri puteai urmări concurenţii, în faţa unei sticle de bere.

Contra unei sume de bani, Lali, Ducu şi Mihai au concurat, îmbrăcaţi în nişte costume asemătoare cu cele ale piloţilor de "Formula 1". În timpul cursei cartul lui Mihai s-a blocat şi unul din organizatori i l-a schimbat. Concurenţii noştri nu au ieşit câştigători, dar s-au distrat bine de banii daţi.

Am venit toţi şase acasă, la cină, după care din nou ne-am dus la cofetăria de pe Tussenmeer să mâncăm câte o îngheţată şi am nimerit tot la ora închiderii.

Rafturi în boxă

După ce ei s-au sculat mai târziu, am luat micul dejun şi am plecat cu toţii să depunem vechea chiuvetă şi materialele demontate la un depozit ecologic, deschis în urmă cu un an. Am intrat cu maşina, ne-a cântărit-o, am depus chiuveta la obiecte din porţelan şi ţevăria la obiecte metalice, am ieşit şi maşina a fost din nou cântărită. Pentru că diferenţa de greutate era foarte mică, nu a trebuit să plătim pentru depozitarea deşeurilor.

Am mers în continuare la un magazin Praktiker, de unde am cumpărat console şi poliţe pentru a face nişte rafturi în boxa din beciul blocului.

După ce am mâncat ne-am dus jos în boxă, am dat găuri în peretele de beton cu o maşină roto-percutoare, am fixat consolele pe care am pus poliţele şi am făcut 16m de rafturi. Cam tot pentru atâta este loc şi pe peretele opus.

După masă ne-am dus cu maşina pe Tussenmeer să mâncăm câte o îngheţată. Îngheţata era foarte bună, dar a trebuit s-o mâncăm mai repede că era ora închiderii.

Ne-am întors acasă pe un drum mai lung, profitând de faptul că s-a mai înseninat (se vedeau stele) şi nu mai bătea vântul.

Oglinda din baie - Van Gogh

Dimineaţa Mihai şi cu mine am continuat munca şi am reuşit, înainte ca el să meargă la serviciu, să montăm masca de chiuvetă. Alcătuirea arăta foarte bine! Am ieşit foarte puţin afară, doar la cumpărături jos, pentru că vremea era foarte urâtă cu ploaie şi cu un vânt rece.

După masa de prânz ploaia a stat şi am zis să mergem la Muzeul Van Gogh. Muzeul se află pe linia tramvaiului nostru şi după ce am stat la o coadă, am intrat şi ne-am depus hainele la garderobă. Este a treia vizită la acest muzeu şi nu ne interesează decât strict picturile artistului. Le-am revăzut expuse în ordine cronologică, prima oară temeinic, ascultând în cască comentariile (evident pe franţuzeşte), apoi am revenit mai în fugă, încercând şi reuşind, în majoritatea cazurilor, să recunoaştem tablourile fără a mai citi etichetele de pe ele. Odihnindu-ne pe o bancă, s-a întâmplat ca din locul acela să vedem picturile noastre preferate, ale căror reproduceri le avem acasă: Casa Galbenă, Ramura de Migdal şi Floarea Soarelui. Tot la acest muzeu am văzut în 2002 expoziţia Van Gogh - Gauguin, unde prima dată după peste o sută de ani s-au reîntâlntit cele trei Flori ale Soarelui pictate de Van Gogh: aceasta de la Amsterdam, cu cele de la Londra şi de la Tokio. Pe cea de la Londra am mai văzut-o în Galeria Naţională în ultima zi a anului 2007. Înainte de a ieşi din muzeu am fost la restaurantul din incintă, unde Betty s-a gratulat cu o cafea şi o prăjitură şi eu cu un Pepsi.

După ce am ieşit, am mers în vecinătate la Rijks Museum unde nu puteai vizita decât o mică parte din el, din cauza reparaţiilor care ţin de vreo trei ani. Vor să scoată izolaţiile dăunătoare de azbest din clădire. Intrarea, altă data plină de oameni, acum era goală, ca la o casă părăsită. Am revenit cu tramvaiul acasă.

După cină, eu şi Mihai am continuat montarea oglinzii de deasupra chiuvetei, care avea înglobat în ea un corp de iluminat şi o priză. A trebuit deci, să facem şi legături electrice. În România este strict interzis să montezi priză în baie!

Dacă ar fi existat, am fi montat şi dulapul.

Montarea chiuvetei - Cumparaturi

Ne-am sculat mai dimineaţă şi Mihai cu mine am început să montăm întâi noua chiuvetă. El era bineînţles vioara întâi, eu doar îl ajutam, eram mâna a treia. Am demontat vechea chiuvetă, inclusiv alimentarea cu apă şi scurgerea şi am montat-o pe cea nouă, am legat-o la reţeaua de apă şi la canalizare. Ne-am oprit deocamdată aici, că Mihai a trebuit să meargă la serviciu.

Spre seară am ieşit în oraş, am traversat Piaţa de Flori, închisă acum, am mers pe Kalverstraat şi de aici ne-am cumpărat fiecare câte o haină impermeabilă cu glugă, profitând de reducerile destul de substanţiale din magazine. Vremea era şi acum rece şi cu ploi intermitente, aşa că hainele cumpărate s-au dovedit foarte utile. Ne-am plimbat prin Dam şi când a început să plouă mai temeinic am mers la tramvai şi ne-am întors acasă. Mădălina şi Mihai au fost şi ei la cumpărături şi au reuşit să-şi cumpere pantofi pentru misiunea de naşă, respectiv cravată pentu naş.

Osdorpplein - Mobila de baie

Ne-am sculat mai târziu, după ce Mihai şi Mădălina au mers la serviciu. Am ieşit în Osdorpplein să facem cumpărături, inclusiv pentru masa de prânz. Am venit acasă şi am preparat prânzul şi cina.

Mihai a adus cu el în maşină mobila de baie, pe care au comandat-o cu o lună în urmă. După ce a dus-o la etajul patru a observat că dulapul era de culoarea fildeşului, în timp ce masca de chiuvetă şi oglinda erau albe. A trebuit să ducă dulapul înapoi şi să mai aştepte până îl vor anunţa ei că le-a venit dulapul alb.

Koln

Dimineaţă la ora şapte am plecat spre Koln. Erau 273 de km până la aeroport. Am prins autostrada destul de aglomerată în Olanda şi cu multe restricţii în Germania, din cauza lucrărilor de lărgire a autostrăzii. Proştii ăştea de nemţi lucrează vara când vremea este frumoasă, nu ca la noi unde se asfaltează numai pe ploaie. Am ajuns totuşi în mai puţin de trei ore la aeroport şi am parcat în parcarea de lungă durată la etajul 7. Timarii şi-au luat un cărucior cu care şi-au transportat bagajele la terminal, cam 200 de metri şi ajunşi aici ne-am despărţit. Au plecat să-şi facă checkin-ul şi noi am coborât în gara de la subsol de unde am luat un tren spre centul oraşului. Biletele tur-retur le-am plătit cu cardul şi le-am luat de la un automat, performanţă remarcabilă, având în vedere că toate instrucţiunile erau în germană.

Am luat trenul potrivit şi după patru staţii am ajuns la Koln-Catedrală. Ieşind din gară ne aflam tocmai în piaţa catedralei sub umbra turnului principal, al doilea ca înălţime din Europa, după cel al catedralei din Ulm, turn înegrit de vreme şi poate de bombardamentele din al doilea război mondial.

În Koln, vechea Colonia, a existat o episcopie creştină încă din 313, adică din timpul Împăratului Constantin. Pe locul actualei catedrale au fost construite şi reconstruite mai multe biserici romane, culminând cu domul sfinţit în anul 870, care avea o lungime de aproape 100 de metri. În secolul al XII-lea în dom au fost depuse moaştele Regilor Magi, aduse de la Milano. Numai în anul 1225 au fost terminate raclele pentru moaşte, la care o familie de bijutieri alsacieni au lucrat aproape 35 de ani. Aceste relicve au atras numeroşi pelerini din toată Europa, la Koln fiind unul din cele mai celebre pelerinaje din Evul-Mediu. Pentru a-i putea primi pe toţi aceşti pelerini, s-a pus problema construirii unei biserici mai mari, conformă cu importanţa acestui loc de pelerinaj. Arhitectura ei a fost inspirată din arhitectura gotică a catederalelor construite în Franţa. Construcţia era deja începută în 1265 şi s-a desfăşurat în mai multe etape, până a fost terminată în 1880 când s-a pus ultima piatră în prezenţa Împăratului Wilhelm I.

Am început vizitarea catedralei cu peretele de nord, mai precis cu cele cinci vitralii din secolul al XVII-lea, apoi seria de capele construite în pereţii domului, cu raclele Regilor Magi situate în vârful navei principale. Am aprins şi noi, ca şi majoritatea vizitatorilor, nişte lumănări pentru morţii noştri, lucru pe care l-am făcut în aproape toate catedralele în care am fost. Am continuat vizita cu cripta Episcopilor de Koln, care este la subsol şi am terminat-o cu vitraliile bavareze, situate pe peretele sudic, care-i reprezintă pe Ioan-Botezătorul, Carol cel Mare, Constantin, Elena şi o Adoraţie a Păstorilor.

Remarcabil este că toată vizitarea catedralei este gratuită spre deosebire de alte ţări ca Austria, Franţa, Cehia, Belgia, Luxemburg, unde vizitarea anumitor locuri este contra cost. Asta înseamnă că Germania este o ţară bogată, bine administrată şi cu un venit anual care permite aceste gratuităţi, inclusiv gratuitatea circulării pe autostrăzi. Nu trebuie să pună pe umerii cetăţenilor, ca şi alte ţări, pe care nu le numesc, pe lângă impozite, sute de taxe şi accize. Ministrul lor de finanţe este un neamţ competent, nu un armean (asta nu ar fi mare bai) care ştie câte puţin din toate (muzică, poezie, matematică, la un nivel eventual mediu), dar nu este un specialist în nimic, nici măcar în comerţ şi finanţe.

După vizita care a durat cam o oră, am ieşit şi ne-am dus în partea opusă pieţei. De aici, se vedea partea de sud-est a catedralei, scăldată de soare în întreaga sa imensitate. Am traversat un parc şi am ajuns la un pod de cale ferată şi pietonal peste Rin, pod pe care am trecut cu trenul la sosire. Rinul este destul de lat aici, dar nu mai mult de vreo 300 de metri. Pluteau pe el şlepuri şi vaporaşe, unele de interes turistic. Am traversat Rinul pe pod, uitându-ne mereu în spate să vedem catedrala luminată de soare, care de aici nu mai părea neagră.

Când am revenit în piaţă, catedrala era închisă, perioada de vizită fiind terminată. Am luat loc la o masă de restaurant de pe trotuar şi am mâncat prânzul. Ne-am dus încet în gară şi am luat trenul spre aeroport. Când eram aproape de parcarea de lungă durată ne-a sunat Mihai şi ne-a spus că în Amsterdam plouă şi s-a făcut frig. De necrezut, când aici era o splendidă zi de vară. Am plătit parcarea cu bani gheaţă la automat, introducând bancnotele una câte una printr-o fantă a aparatului. Din cauza uneia, care era cam îndoită la margini şi aparatul o tot respingea, nu puteam plăti parcarea. Noroc cu o doamnă care mi-a schimbat bancnota şi am obţinut talonul cu care vom deschide bariera la ieşire.

Am urcat cu liftul la etajul şapte, am luat maşina şi am ajuns destul de repede pe autostrada A3, dar acum în sens contrar, spre Olanda. Şoseaua era destul de aglomerată, dar nefiind practic limită de viteză, am străbătut bine partea germană. Cum am trecut în Olanda, vremea s-a înrăutăţit şi de la Arnhem s-a lăsat o bură, care numai ea mai lipsea alături de cerul negru de atâţea nori. Am condus cu viteza legală, cuprinsă între 80 şi 120 km/h şi într-un târziu am ajuns, parcă târându-ne, la Amsterdam. Am parcat maşina tocmai când a început o ploaie deasă şi rece.

M-am aşezat la televizor şi în scurt timp am adormit, nu atât de oboseală, cât din cauza vremii deprimante de afară.

Dam - Bloemendaal

Înainte de a ne scula noi, Mihai şi Mădălina au plecat deja la serviciu. Împreună cu Timarii am pregătit un bogat mic dejun şi fiind Ziua Naţională a Franţei, am găsit un post românesc care transmitea la televizor parada lor militară. În fundal, foarte încet, se auzeau comentariile crainicului francez, care erau dublate de o "fătucă" de-a noastră care ne spunea cum a fost, cum este şi cum va fi vremea la Paris şi alte idioţenii care nu aveau nicio legătură cu ce se întâmpla pe ecran. Aducând elogii la adresa respectivei televiziuni şi la mămica crainicei (ba chiar şi la crainică însăşi), am abandonat proiectul nostru şi am ieşit în oraş.

Am mers prima dată în Piaţa de Flori, de unde am cumpărat, atât noi cât şi Timarii bulbi de lalele. Cu plasele după noi am mers pe Kalverstraat, cu consemnul drastic ca doamnele să nu stea mai mult de 20 de secunde în faţa vreunei vitrine şi cu absoluta interdicţie de a intra în vreun magazin. Am ajuns în Dam şi de acolo pe o străduţă de unde Rodi a vrut să cumpere o cruce de bronz, să o facă cuiva cadou. Preţul fiind prea ridicat a renunţat la idee şi am hotărât să luăm masa pe aici pe undeva, dar afară pe trotuar. Am găsit loc la terasa unui restaurant tot chinezesc, dar nu aşa de celebru ca cel de aseară. Chelnerul care ne-a luat comanda ne-a sfătuit să nu ţinem camerele de fotografiat pe masă, că în zona asta "se fură tovarăşi"! Mâncarea chinezească a fost destul de gustoasă, fără a atinge nivelul celei de ieri. După masă ne-am mai plimbat prim Dam, printre tinerii care stăteau pe treptele monumentului, sau chiar pe pavajul rudimentar al pieţii. Am luat apoi tramvaiul şi am ajuns acasă. Timarii au mai ieşit să-şi vadă vilele de pe canal, pentru ultima dată, pentru că mâine plecau.

După ce au venit Mihai şi Mădălina am cinat şi Mihai a propus să mergem la mare la Bloemendaal. Am mers cu două maşini şi Mihai a ales un drum printre nişte vile superbe. Când am ajuns la mare, tocmai apunea soarele şi toată marea la orizont era roşie. Ne-am plimbat pe plajă, având grijă să nu mi se umple pantofii de nisip şi bineînţeles am făcut o mulţime de poze, atât noi, cât şi Timarii. Am plecat spre Amsterdam încă pe lumină şi am mers pe nişte străzi interioare ale staţiunii, unde din nou am văzut alte vile la fel de superbe ca şi spaţiile verzi dintre ele. S-a înserat numai după ora zece când am ajuns acasă.

Timarii trebuiau să meargă cu trenul la Koln, de unde luau un avion pănă la Cluj, unde ajungeau la ora 15 ora României. Cum pentru avionul lor care pleca în jurul orei 12, nu era niciun tren direct Amsterdam - Koln şi trebuia să schimbe patru trenuri, am hotărât să-i ducem noi până la Aeroportul din Koln. Despre asta am vorbit numai cu Rodica, care a uitat să-i spună lui Ghiţă. Acesta a aflat de proiect numai acum seara când ne-am întors acasă de la mare. Bucuros, în mai puţin de un sfert de ceas a dat "indicaţii preţioase Rodicăi" şi bagajele au fost gata.

Sabotul olandez - Restaurantul chinezesc

Treziţi de celular, pe la ora 3 am mers cu maşina la Schiphol. Aici am văzut că avionul a aterizat, dar pasagerii nu au ieşit, probabil aşteptau bagajele. Când au ieşit primii pasageri îmbrăcaţi foarte de vară, am ştiut că sunt de la zborul din Tunisia şi am avut dreptate, pentru că imediat au ieşit şi Timarii. S-au bucurat că i-am aşteptat, am mers acasă şi ne-am culcat.

Ne-am trezit pe rând, dar am luat micul dejun împreună, la o oră destul de târzie pentru asta, aşa că am sărit peste masa de prânz. Pe la ora cinci am mers toţi şase în oraş, cu tramvaiul. Am coborât în Dam şi aici am făcut o poză de grup cu un mare sabot olandez pus acolo special pentru a imortaliza evenimentul în timp şi în spaţiu. De acolo ne-am dus încet prin Cartierul Roşu, unde domnişoarele erau deja expuse în vitrină şi ne-am îndreptat spre restaurantul chinezesc unde am mai fost cu trei săptămâni în urmă.

Acum am comandat şase feluri de mâncare, tot pe bază de pui, porc, peşte şi legume şi cu greu am reuşit să le mâncăm absolut pe toate. Orezul şi ceaiul au fost la discreţie. Ieşiti din restaurant am mers încet până în Dam, unde la o terasă Bavaria am băut berea cu acelaşi nume. Terasa era în aer liber, dar fiind destul de rece afară, pe pereţi atârnau radiatoare electice care încălzeau aerul în care se aflau consumatorii.

Acasă a urmat programul la televizor şi ne-am culcat.

Zburăm spre Amsterdam

Din nou ne-a trezit telefonul celular, de astă dată la ora 5 şi după micul dejun, la 5 şi 45 eram în autobusul lui Neckerman care ne-a luat din faţa recepţiei. După turul obişnuit pe la celelalte hoteluri am plecat spre Monastir la aeroport. Aici am făcut checkin-ul şi controlul vamal şi am mers apoi la poarta de la care luăm avionul. Am băut câte o cafea, de data asta plătită cu euro, pentru că dinari nu mai aveam. Ne-am învârtit prin magazinele duty-free, apoi am văzut pe geam avionul nostru Transavia cum aterizează venind de la Amsterdam. Cu o jumătate de oră înainte de decolare am ieşit la autobuse, care ne-au dus la avion. Afară era o plăcută căldură, care se apropia de 30 de grade. Ne-am ocupat locurile, am decolat şi am survolat din nou, Sardinia, Corsica, Alpii francezi, Belgia, Olanda şi am coborât la Amsterdam. Ieşind din avion prin burduf se vedea afară o zi înnorată cu o temperatură, afişată pe un ecran, de 14 grade. Am aşteptat destul de mult până să vină bagajele şi am ieşit din aeroport după aproape o oră de la aterizare. Aici ne aştepta Mihai şi în drum spre casă ne-am oprit să facă nişte cumpărături. Am rămas îmbrăcaţi ca la plecare, lucru plin de curaj în toamna olandeză în care am aterizat.

Ajunşi acasă, am mâncat ceva frugal, urmând ca mai spre seară Mădălina să gătească o paela. După un timp a sosit şi Mădălina acasă, ea fiind plecată în oraş să-şi cumpere o rochie, căci peste două săptămâni va fi naşă la o colegă de-a ei de liceu, la Cluj. În sfârşit a găsit rochia ce-i trebuia! Am discutat despre sejurul nostru în Tunisia, ne-am uitat la poze, la programul TV şi apoi am mâncat paela, care a fost foarte reuşită.

Ne-am culcat către miezul nopţii, dar la ora 3 şi 30 eu cu Mihai vom merge la aeroport după Timari.

Vinerea-fără alcool

Pentru noi era ultima zi de sejur, mâine dimineaţă decolând spre Amsterdam. Am stat pe plajă din nou până pe la trei şi am hotărât să cumpărăm din dinarii rămaşi o sticlă de şampanie. Mergând la magazinul de produse alcoolice, surpriză!!! Fiind ziua de sărbătoare a islamului, vinerea este singura zi din săptămână în care magazinul este închis. Va trebui să cheltuim altfel dinarii rămaşi, deoarece nu este voie să-i scoatem din ţară. Lucrul acesta nu a fost dificil, după ce am făcut câteva cumpăraturi au mai rămas atâţia dinari cât să cumpărăm câte o îngheţată.

Seara ne-am mai plimbat prin staţiune, ne-am luat rămas bun de la Timari care vor pleca mâine noaptea spre Amsterdam şi le-am promis că-i vom aştepta la aeroport. Am împachetat destul de lejer, având în vedere că salteaua pneumatică am făcut-o cadou cameristei de la hotel care a fost foarte drăguţă cu noi.

Big Beer!!!

Programul de dimineaţă a coincis cu cel de ieri. Am înotat şi ne-am bronzat fără teamă de-a ne mai arde, iar pe la ora trei am venit acasă să mâncăm. După siestă am ieşit la magazinul cu articole pentru turişti din turn şi am cumpărat amintiri şi cadouri din Tunisia. Am revenit acasă şi ne-am dat întâlnire cu Timarii, căci urma să mergem la restaurant.

Ne-am îmbrăcat mai decent, bărbaţii cu pantaloni lungi, femeile cu bluze elegante, nefolosite la plajă. Cum chelnerii plasatori de la amândouă restaurantele au ajuns să ne cunoască şi cum în serile precedente i-am refuzat, astăzi nici măcar nu ne-au contactat. Când a simţit unul că suntem clienţi serioşi ne-a dat meniul, l-am consultat şi găsind o mâncare de oaie, l-am lăsat să ne conducă la o masă. Intrând în vorbă cu el ne-a spus că este profesor de geografie (posibil, căci ştia de Bucureşti) şi în timpul verii mai câştigă un ban în plus ca şi chelner. Ne-a prezentat chelnerului care servea şi acesta a zis că e judecător şi lucrează vara din acelaşi motiv ca şi colegul său (probabil era numai student la drept, că şi la ei judecătorii sunt bine plătiţi). A zis că ei sunt din lumea a treia, am replicat că şi noi, dar judecătorul a zis că nu-i adevărat. La ei este Africă, pe când la noi este totuşi Europă, ceea ce este cu totul altceva!

Noi la plecare am luat preventiv câte o ţuică, dar am vrut să luăm şi de aici o băutură tare. Nu se poate, pentru că nu au licenţă decât pentru bere. Am comandat bere şi Ghiţă a cerut Big beer deschizând palmele cam jumătate de metru. Chelnerul s-a conformat şi l-am văzut ducând cu greu, patru căni de sticlă groasă pline cu câte cel puţin un litru de bere şi ne-a spus că din partea casei aperitivul este gratuit. Ne-a adus o mâncare picantă, asemătoare cu aperitivul de la restaurantul din Tunis. Berea era rece, se potrivea bine cu aperitivul şi a apărut şi felul principal, friptura de oaie, bine gătită, foarte gustoasă, dar cam multă pentru nişte turişti care fac numai plajă şi nu efectuează munci grele. Ne-am străduit şi am mâncat totuşi toată friptura. Între timp berea s-a mai încălzit şi parcă nu mai era aşa de bună ca la început. Ghiţă a ajuns la concluzia că este bere fără alcool şi a chemat chelnerul. Domnul judecător i-a explicat că este o bere slab alcoolică şi cum vine în halbă sub presiune alcoolul se depune la suprafaţă, deci e normal ca acum la terminarea halbei, acesta să fie mai puţin (!!!!). Ne-a distrat explicaţia, poate că tunisienii au şi ei un proverb juridic, cum că "dreptatea iese la suprafaţă ca şi alcoolul deasupra berii", dar cu toate acestea nu i-am mai dat judelui cele 10 procente de bacşiş.

Fiind târziu, am mers la culcare, nu înainte însă de a nu gusta o ţuică care să completeze alcoolul lipsă din bere.

La plajă

Am mers de dimineaţă pe plajă şi am stat până aproape de ora trei. Pe Timari i-am lăsat acolo. Acuma când avem atâtea zile de stat la soare şi când ne-am bronzat în sfârsit, acuma zic, se va termina sejurul şi gata cu statul la soare în acest an!

Am venit acasă, am luat masa de prânz, am trecut la siestă şi fiind cam târziu nu ne-am mai dus la mare. Ne-am plimbat cu Timarii prin port până seara târziu, apoi la culcare!

Tunis-Cartagina-Sidi bou Said

Telefonul celular ne-a trezit la ora 5 şi 15, ne-am aranjat, am mâncat şi la 6 şi 10 eram împreună cu Timarii în faţa recepţiei. Au venit mai multe autocare, semn că se organizau mai multe excursii, am urcat într-al nostru şi ne-am dus şi pe la alte hoteluri să mai luăm excursionişti. Undeva în afară din staţiune a mai venit un autocar şi pasagerii săi au urcat într-al nostru, astfel că mai existau numai două locuri libere.

Din acel loc până la Tunis erau exact 150 de km. Am mers pe un drum naţional mărginit şi la stânga şi la dreapta de plantaţii de măslini, parcă mai tineri şi mai îngrijiţi decât cei din Mallorca. După puţin timp am intrat pe o autostradă simplă, cu două benzi plus banda de serviciu pe sens, foarte bine asfaltată dar cu terenul de pe margini plin de gunoaie pe aproape tot traseul.

Excursia era condusă de un ghid care vorbea araba, franceza şi engleza şi ne-a prezentat planul excursiei şi ne-a spus şi câteva lucruri despre Tunisia, unele dintre ele cunoscute. Autocarul mergea foarte bine, cam cu 120 km/h, viteza maximă admisă şi la ei şi înainte de ora 9 şi 30 eram în Tunis să vizităm primul obiectiv, Medina (Kasbah). Medina este formată din cartierele vechi ale oraşelor din nordul Africii, altele decât cele în care a apărut mai târziu influenţa colonială.

Ghidul ne-a condus până la intrarea în Kasbah şi ne-a lăsat să ne plimbăm de voie timp de un ceas. Străzile erau foarte strâmte, cam de 2,5 - 3m şi erau înţesate de mărfuri expuse şi pe jos şi pe sus pe stative. Soarele arzător şi purificator al Africii nu prea ajungea pe aici şi în întregul Kasbah plutea un miros neplăcut (de urină). Cum mie nu-mi place să colind prin magazine, fără să ştiu dinainte ce trebuie cumpărat şi având în vedere aglomeraţia şi mirosurile existente am hotărât să renunţ la pitorescul Medinei şi să mă întorc la locurile civilizate de către colonialiştii francezi.

În apropierea parcării autocarului se aflau sediile câtorva ministere, inclusiv al primului ministru. M-am plimbat prin faţa lor, urmărit de ochii vigilenţi ai poliţiştilor de la intrare, apoi m-am dus într-o piaţă imensă, pustie, pentru că era în plin soare (sau pentru că şi aici mirosea pe la colţuri ca şi în Kasbah) şi mărginită de o mulţime de drapele naţionale, roşii cu un cerc alb în centru, unde se află semiluna şi steaua, deasemena roşii. Păstrând proporţiile era un fel de piaţă Tien-Anmen a Tunisiei unde probabil au loc manifestările de simpatie ale cetăţenilor faţă de conducătorii lor iubiţi. M-am mai plimbat pe nişte străzi laterale, pline de umbră şi la ora fixată am mers la autobus unde Betty şi Timarii au spus "că sunt încântaţi" (remarcaţi ghilimelele) de Kasbah.

Au dat câte trei dinari pentru a vizita o moscheie şi i-au lăsat să intre numai trei metri pe un coridor, iar la un moment dat s-au rătăcit prin păienjenişul de străzi întortochiate şi înguste, dar au scos-o totuşi la capăt!

Autocarul a plecat şi ghidul a expus al doilea punct al vizitei: Muzeul Naţional al Tunisiei. A fost fondat în 1885 sub administraţia franceză, în fostul palat al beiului de Tunis, reprezentantul Înaltei Porţi în regiune.

Muzeul are mai multe secţiuni: cea cartagineză, romană, arabă, turcă, colonială şi contemporană. Fiind foarte întins, cu multe săli, l-am vizitat cam în fugă, ascultând în paralel explicaţiile ghidului nostru. Eram foarte mulţi turişti în vizită, în parcare fiind mai mult de 50 de autocare. Intrarea la muzeu era inclusă în preţul excursiei, dar trebuia să se plătească 2 dinari de către cei care făceau poze. Am mai întâlnit aşa ceva numai la Praga la Catedrala Sfântului Vit (africani şi ăia). În lumea civilizată, sau ai voie să fotografiezi gratis, sau ţi se interzice din motive de securitate a exponatelor.

După turul de forţă de la muzeu ne-am dus la al treilea punct al excursiei: Cartagina. După Hanibal, în jurul anului 200 ÎC, romanii au distrus oraşul, incendiind şi arând locul. De-a lungul secolelor aici s-au mai ridicat două oraşe, fiecare prosperând şi dispărând în timp. Săpăturile arheologice au scos la suprafaţă vestigii din toate Cartaginele care au fost clasificate cronologic. Noi am vizitat pe ţărmul mării, la 140 km de Sicilia, Termele lui Antoninus, admirând rămăşiţele unor construcţii imense din perioada romană a oraşului. Şi aici am plătit 2 dinari pentru dreptul de a fotografia, dar ni s-a atras atenţia că nu avem voie să fotografiem Palatul Prezidenţial aflat alături. Nu-mi explic cum a apărut totuşi pe o poză? Cumpărând o hartă a Tunisiei dintr-un chioşc, vânzătorul tocmai ne-a spus că s-a anunţat la radio că în Tunis sunt 45 gr Celsius.

Punctul patru al excursiei a fost masa de prânz într-un complex hotelier din nordul Tunisului. Ni s-a dat la început un aperitiv picant, specific tunisian, apoi felul principal, câte o friptură de miel şi pui cu condimente locale şi garnitură de cuş-cuş şi pepene verde ca desert. Noi am plătit numai berea tunisiană foarte rece, pe care am fost inspiraţi că am comandat-o înaintea pepenelui.

Punctul cinci a fost o vizită în satul turistic Sidi bou Said. Am ajuns în sat cu autocarul şi acesta ne-a lăsat undeva pe drum. Ghidul ne-a arătat direcţia unei parcări unde vom găsi autocarul şi ne-a dus spre un deal de pe vârful căruia era o privelişte minunată, până inclusiv la mare. Totul a fost frumos, cu excepţia căldurii mari, care totuşi a fost suportabilă, ca dovadă că am ajuns la autobus în timp util. Am fost excursionişti foarte disciplinaţi, toţi ajungând la timpul fixat, neprovocând întârzieri.

Ultimul punct a fost întoarcerea la El Kantaoui, autocarul traversând Tunisul, parcurgând autostrada, apoi drumul naţional, apoi a debarcat turiştii la hotelurile lor. Pe noi ne-a lăsat la Hotelul Hanibal din apropiere, şi la coborâre am cotizat benevol, ca şi majoritatea, cu un dinar de persoană, în farfuria pusă de şofer pe bord.

Am fost foarte încântaţi de excursie şi în continuare ne-am petrecut seara ca de obicei: duş, cină, plimbare prin port şi culcare.

Corabia piraţilor

Ne-am sculat, am luat micul dejun şi ne-am dus la fântâna arteziană, cea care noaptea face jocul de ape şi lumini, să ne întâlnim cu Timarii şi să mergem la plajă. În port iar am fost întâmpinaţi de cei care făceau mici croaziere în larg, să le fim clienţi. Doamnele au vrut să facem o astfel de croazieră numai cu o corabie mare de piraţi. Am mers în dreptul corabiei unde la o măsuţă stătea un harap, care ne-a oferit croaziera contra a 22 de dinari de persoană. Cum în Tunisia te poţi târgui la preţ, doamnele s-au tot târguit cu harapu şi acesta a lăsat din preţ la 15 dinari de persoană. Harapul avea un pliant tras la imprimantă unde condiţiile călătoriei erau scrise în franceză, engleză, germană, spaniolă şi evident şi în română. Textul era corect scris, dar cuvintele de la sfârşitul de rând erau greşit despărţite în silabe.

Croaziera dura trei ore, începea la 10,30 şi aveam o masă de prânz dată în larg şi o pauză de o jumate de oră pentru înot tot în largul mării. Am plătit 60 de dinari, urmând ca la 10 şi un sfert să fim pe corabie. Am mers la plajă, unde fiind luni, un tractor şi un fel de grapă cu lanţuri masive, scurmau nisipul de pe plajă înlăturând, dar mai mult îngropând, murdăriile. Am făcut baie, apoi am stat puţin la soare şi trecând timpul, am plecat spre corabie. Am urcat, am ocupat locuri şi imediat a venit un alt harap, mai negru ca primul, care ne-a legat pe cap un fel de batic pe care scria "Pirate", la femei cu roşu şi la bărbaţi cu negru. După ce le-a legat frumos şi temeinic, ne-a cerut fiecăruia 7 dinari. Deşi ne-am târguit şi a lăsat din preţ, în final croaziera ne-a costat tot 22 de dinari. Dacă plăteam atât de la început, baticurile ar fi fost gratuite. Echipajul era format din căpitan, care stătea la timonă, un bucătar care deja preparase masa de prânz şi un mus care făcea restul serviciilor.

Corabia a ieşit din port şi am navigat la o anumită distanţă de coastă, până pe la vreo 8 km, văzând tot timpul ţărmul. Ne-am simţit bine în postura asta de piraţi, am mâncat porţia de peşte cu legume şi cartofi împărţită de mus şi mi-a plăcut cel mai mult baia din larg, unde eu am intrat primul în apă, coborând o scăriţă metelică care mă tăia la tălpile goale. Am înotat, dar nu m-am îndepărtat prea mult de corabia ancorată, pentru că era un curent destul de puternic care te ducea în spatele corabiei, (la pupa) şi de aici, sigur mai departe.

Am revenit pe corabie, musul ne-a servit şi pepenele verde pe post de desert şi după un timp, exact la ora planificată, am acostat din nou la debarcader. În tot acest timp cât a durat croaziera, am făcut o mulţime de poze. Ne-am felicitat pentru excursia făcută, unde ne-am petrecut timpul într-un mod extrem de plăcut şi am hotărât să facem şi o excursie pe o distanţă mai mare.

Am mers la recepţie şi le-am spus despre intenţia noastră cu excursia, dacă se poate la Cartagina şi ei au zis că se vor interesa şi ne vor anunţa telefonic la cameră.

În apartament, voind să fac un duş, am constatat că nu era apă caldă şi voind să ne încălzim mâncarea, am văzut că nici maşina electrică de gătit nu mergea. Am semnalat telefonic la recepţie incidentul şi au zis că vor trimite un om să repare stricăciunea. Până atunci am mâncat hrană rece. În timpul siestei a sosit electricianul şi a înlocuit o siguranţă magnetică stricată. Se vede că suntem în Africa!

Pe la ora cinci ne-a sunat recepţia şi ne-a spus că mâine se organizează o astfel de excursie şi dacă ne mai interesează să venim să o plătim. Am mers împreună cu Timarii, am plătit în jur de 65 de dinari de persoană şi mâine dimineaţă la şase şi un sfert autobusul ne va lua din faţa recepţiei. Am continuat cu vizitarea unui magazin turistic de lux, situat într-un turn şi având 200 mp pe două nivele. Înăuntru era aer condiţionat, vânzătorii erau elegant îmbrăcaţi, se putea plăti şi cu cardul şi de la intrare se specifica că sunt preţuri fixe, nu ca la maldărele de obiecte turistice din lemn, ceramică şi piele, în majoritate chiciuri, care se găseau de-a lungul trotuarelor staţiunii, unde te puteai târgui. Nici aici nu am văzut cine ştie ce lucruri pe care să le fac cadou şi să nu roşesc.

Programul a continuat ca de obicei; cină, plimbare prin staţiune şi apoi culcare.

Descoperirea Africii

Timarii au ajuns în cursul nopţii, aşa că i-am contactat telefonic. Semnalul a mers de la El Kantaoui la Tunis, de la Tunis la Bucureşti la Vodafone, de aici la Bucureşi Orange, de la Bucureşti Orange la Tunis şi de la Tunis la El Kantaoui, în timp ce noi ne aflam cam la 100 de metri unii de alţii. Ne-au spus unde sunt, într-un corp vecin şi Betty s-a dus după ei şi au venit cu toţii la noi să luăm micul dejun. Cât timp Betty a fost plecată, eu am umflat salteaua pneumatică cumpărată în Mallorca, fără pompă, prin metoda locală: cu proprii plămâni. Timarii ne-au anunţat că Mihai a sosit din New Orleans şi că el i-a dus la aeroport. Evident că fiind ultima cursă Transavia au avut 2 ore întârziere.

În timp ce am gustat cu toţii din ţuică, Betty a făcut o omletă din 6 ouă (că numai atâtea aveam). Am îmbunătăţit-o însă cu slănină românească, roşii, ardei iute, salamul de vacă tunisian şi două conserve olandeze de peşte. Astfel puşi la punct am plecat la plajă trecând prin port.

Acum eram totuşi oarecum bronzaţi, după o săptămână de Mallorca, deşi la Amsterdam nu făcuserăm plajă deloc. Apa era mai caldă decât în Mallorca, nisipul mai fin, astfel că am stat mai mult în apă şi am rezistat la soare până pe la ora două, când foamea ne-a adus acasă. Le-am explicat Timarilor unde sunt magazinele, ei au ieşit la cumpărături, noi am luat masa de prânz şi ne-am făcut siesta.

Acum puteam comunica cu Timarii prin telefoanele din camerele de hotel şi am hotărât ca la cinci jumate să mai ieşim la plajă. Ghiţă ne-a povestit cum a cumpărat şi el un bidon de apă potabilă, pe care cu foarte mare greutate l-a adus acasă. Acolo punându-şi ochelarii a văzut că nu era de 10 ci de 20 de litri. A promis că nu pleacă din Tunisia până nu o "consumă" pe toată!

Plaja era acum mai liberă, dar apa era parcă mai caldă şi am stat până aproape de ora opt. Am venit acasă, am cinat, ne-am schimbat şi am ieşit în apropiere să vizităm parcul de distracţii Hanibal, aflat în faţa hotelului de lux cu acelaşi nume. Ne-am plimbat până pe la miezul nopţii admirând, printre altele o şi o fântână arteziană programată să facă jocuri de ape, sunete şi culori, care se afla chiar lângă hotelurile noastre. Despărţindu-ne de Timari am mers acasă şi pe terasă am băut câte o bere, de astă dată cu alcool.

Din nou am fost obligaţi să ne baricadăm din cauza zgomotului, pentru a putea dormi.