Vine Anul Nou 2008!

Ne-am trezit în jurul orei 8 şi afară încă era întuneric. Observ că din fereastră a dispărut punga cu cârnaţi! Ce ţară-i asta în care bieţii români sunt de-a dreptul jefuiţi? I-am urat făptaşului să ispăşească cele mai grele cazne care mi-au venit în minte, mult mai multe şi mai de neîndurat decât valoarea cârnaţilor şi am avut un motiv de distracţie pentru următoarele zile. I-am anunţat şi pe copii în Amsterdam că londonezii ne-au furat cârnaţii şi s-au distrat şi ei copios.

Ne-am făcut toaleta de dimineaţă şi Mircea ne-a anunţat că de la ei din cameră se vede un supermarchet deschis non stop. Am mers acolo toţi patru, la magazinul din lanţul Tesco, care era destul de mare şi foarte bine aprovizionat. Preţurile, deşi mari, erau rezonabile, având în vedere că ne aflam în cea mai scumpă dintre capitalele europene. Am luat mâncare pentru micul dejun care va fi copios, astfel încât să ţină şi locul prânzului şi am hotărât ca în noaptea Anului Nou când o să ne întoarcem acasă să mai trecem pe la Tesco, dacă tot este deschis non stop! Am mâncat la hotel şi am mers spre staţia de metrou urmând se întoarcem numai după sosirea Anului Nou. Am luat cu noi şampaniile şi drapelul României.

Am mers pe jos până în Barking Station am luat metroul l-am schimbat unde a trebuit şi am ajuns undeva pe lângă Trafalgar Square. Când am ajuns în piaţă se aflau deja aici vizitatori care se fotografiau cu amiralul. Am facut şi noi poze cu Amiralul Nelson, el stând cu spatele la noi.

Am continuat mersul pe jos pâna la Parlament am văzut Big Ben-ul, care aveam impresia că e mult mai mare decât în realitate, am fost pe podul Westminster, de unde am văzut prima dată Tamisa şi Ochiul Londrei. De acolo ne-am întors şi i-am urat de bine lui Churchill, în faţa statuii sale, pentru ce i-a făcut României, la Ialta, împreună cu “paraliticul” şi am mers până la Westminster Abbey. Nu am intrat decât în Capela Sf. Margareta de alături. Am revenit la Parlament unde ne-am fotografiat cu Oliver Cromwell şi ne-am întors spre Trafalgar Square pe cealaltă parte a bulevardului. Ne-am fotografiat cu soldaţii călare din faţa Muzeului Cavaleriei şi am văzut intrarea pe Downing Street, închisă de o poartă din grilaje solide şi păzită de doi poliţisti.

Am ajuns din nou în preajma lui Trafalgar Sq. şi în timp ce doamnele se odihneau pe o bancă, eu şi Mircea ne-am plimbat pe Pall Mall ca doi respectabili membri (cam prăfuiţi) ai cluburilor din apropiere.

Revenind le-am luat pe doamne şi ne-am dus la Galeriile Naţionale, aflate în spatele lui Nelson, unde timp de două ore am văzut tablouri ale Renaşterii italiene şi germane, tablouri ale pictorilor englezi, din sec XVI-lea până în prezent. Am remarcat portretul lordului Byron de Th. Phillips şi sala impresioniştilor, unde erau, printre altele, tablouri de Manet, Monet, Seurat şi de Van Gogh. Am revăzut aici Floarea Soarelui pe care o mai văzusem la Amsterdam în 2002 la expoziţia Van Gogh-Gauguin, alături de cea de la Amsterdam şi de cea de la Tokio, unde toate trei s-au reîntâlnit pentru prima oară după 100 de ani. Apropiindu-se ora închiderii am ieşit din Galerii şi ne-am dus să luăm cina.

Colindând printre restaurante cu mâncăruri specifice ale mai multor naţii am ales un restaurant chinezesc unde contra a 5 lire te autoserveai şi mâncai cât poţi de mult. Eu am mai mâncat mâncare chinezească la Amsterdam şi în Insulele Canare şi acolo parcă a fost mai bună. Doamnelor însă le-a plăcut mult şi s-au mai servit şi a doua oară.

Am ieşit din restaurant şi străzile deveneau tot mai aglomerate. În zona cuprinsă între Trafalgar Sq şi Parlament se vor face la miezul nopţii focuri de artificii şi se va aduna o mare masă de oameni. Staţiile de metrou din zonă vor fi închise între orele 20 şi 2. Se vedeau grupuri de poliţişti, bărbaţi şi femei care se îndreptau într-acolo. Ne-am mai plimbat pe străzile împânzite de oameni şi luminate feeric şi încet-încet am revenit în Trafalgar Sq. Am reuşit să găsim patru locuri pe o bancă de piatră, dar a fost foarte dificil, mai ales pentru mine să stau pe piatra rece. Am preferat să stau în picioare şi să mă plimb în jurul coloanei cu statuia deasupra. Pe bancă lângă noi era aşezată o famile de englezi formată din mamă, tată, fiică şi ginere. Tatăl a fost foarte amabil şi s-a oferit să ne facă poze la toţi patru, pentru că noi până acum eram numai câte trei în poze. Lângă banca noastră, în picioare se aflau patru poliţişti, o mică parte din mulţimea de oameni ai legii aflaţi în piaţă. Cândva poliţistul englez trebuia să aibă o înălţime de cel puţin 1m 80 astfel încât să se uite de sus în jos la cetăţeanul de rând. Astăzi sunt admişi şi poliţişti mai mici, dar toţi sunt solizi şi bine antrenaţi.

Cam pe la ora 11 tatăl englez a revenit de undeva şi ne-a oferit o cutie de 300 ml cu un vin franţuzesc. Eu şi Mircea, cu gândul la şampanie nu am gustat din el, aşa că a trebuit să-l bea Betty şi Mela.

Ne-au sunat copiii de la Amsterdam, ei deja fiind în noul an, ne-am urat unii altora toate cele bune şi ne-am mai distrat pe tema cârnaţior furaţi.

Cu ceva înainte de miezul nopţii am văzut că poliţiştii de lângă noi fug după un individ, îl imobilizează în cătuşe şi doi din ei îl conduc undeva în afara pieţei. Nu stiu ca a făcut respectivul, dar între poliţişti era o comunicare permanentă prin nişte aparate lipite de gulerul uniformeni şi acesta nu a fost arestat degeaba. Am admirat eficacitatea poliţiei britanice!

A sosit şi miezul npoţii şi odată cu el şi 2008, am urmărit pe cele două monitoare uriaşe montate în piaţă cum trec secundele, ne-am felicitat reciproc cu ocazia Anului Nou, ne-am dorit unii la alţii cele mai nobile împliniri, am desfăşurat drapelul României şi l-am fluturat în piaţă, dar nu am neglijat să desfacem o sticlă de şampanie şi să ne turnăm în paharele noastre de unică folosinţă. Le-am oferit câte un pahar de şampanie şi familiei de englezi, care au fost foarte surprinşi de gestul nostru şi am făcut şi poze cu ei. Am procedat la fel şi cu a doua sticlă de şampanie, n-am luat apoi rămas bun de la englezi şi împreună cu mulţimea de oameni am mers spre Piccadilly Circus unde era cea mai apropiată staţie de metrou care funcţiona.

Mi-am adus aminte că fiind noaptea de Revelion trebuie să fumez o ţigară. Aşa am convenit cu mine însumi acum 12 ani când m-am lăsat de fumat. Am aprins ţigara, am tras două fumuri şi simţind că încep să ameţesc am aruncat-o.

Personalul de la metrou împreună cu poliţia se aflau în toate staţiile, totul era perfect organizat, călătoriile erau gratuite şi trenurile veneau la mici intervale unele după altele. Am ajuns, după ce am schimbat metroul în două locuri, în Barking în jurul orei două şi un sfert. Am mers pe jos pâna la Tesco, dar aici surpriză: cât era el de non stop, cu ocazia Anului Nou era închis.

Am mers la hotel şi ne-am culcat în jurul orei trei.

Anglia, sosim! ...cu mare întârziere

Imediat după miezul nopţii două femei de serviciu, îmbrăcate în uniformă de asistente medicale (absolut ne-sexi) au început să facă curăţenie cu o sculă electrică care făcea un zgomot infernal şi în urma căreia parcă rămânea pardoseala mai murdară decât înainte.

Mai stând jos, mai mişcându-ne, mai bând câte o cafea de la barul descris înainte, timpul trece, dar după ora 3 şi 20 nimeni nu anunţă ca avionul nostru, care trebuia să sosească la această oră, de la Liverpool ar fi aterizat. S-a anunţat doar că două curse, una din Italia şi una din Spania, din cauza condiţiilor meteorologice nu vor putea ateriza pe Băneasa ci numai pe Otopeni.

Timpul trece, trece şi ora 6, şi cam pe la 6:30 se anunţă că se face checkin-ul (predarea bagajelor) pentru mai multe zboruri, printre care şi al nostru, spre Londra cu compania Wizzair. La ghişeul nostru se face o coada cam de 170 de oameni, coadă la care noi eram evident tot pe ultimele locuri. Aproape de ora 8 am predat şi noi bagajele şi împreună cu alţi pasageri trecem la controlul de frontieră, unde doi funcţionari controlează vreo şase sute de oameni care se înghesuie.

Trecem şi de controlul de frontieră si nimerim în două săli mici, unde sunt scaune pentru eventual pasagerii unui zbor, nu a cinci sau şase, câţi eram noi. Lumea se înghesuie, majoritatea stau în picioare şi aşteaptă, aşteaptă şi iar aşteaptă. Unii mai nesimţitori la răceala pardoselei se aşează pe jos în aşteptarea lor incertă.

Se anunţă că cei care vor pleca în Italia şi Spania cu avioanele sosite astă-noapte, vor fi duşi cu autobuzele la Otopeni de unde vor decola.

Suntem şi noi invitaţi într-un anumit punct al sălii să primim o sticlă de apă minerală şi un corn, drept “despăgubire” pentru intârzierea care deja este mai mare de trei ore.

În jurul orei 10 suntem anunţaţi că avionul nostru a putut ateriza numai pe Otopeni şi că pasagerii vor trebui să-şi ia bagajele şi să se urce fiecare cu bagajul personal în câte un autobuz care îi va duce la Otopeni.

Ne-am executat şi înghesuiţi toţi patru, ne-am dus pe Otopeni. Acolo ne aştepta un alt chechin, dar a mers mai repede, facându-se la mai multe ghişee.

Aeroportul Otopeni mi-a făcut o impresie bună, era mai modernizat decât acum 18 ani de când am mai zburat de pe el la Moscova şi cel puţin porţiunea văzută de mine este comparabilă cu Aeroportul Ferihegy, terminalul doi, din Budapesta.

Am mers şi aici la controlul paşapoartelor, unde ne-au descălţat şi ne-au descurelat, apoi de la o anumită poartă am ieşit afară, de unde autobuzele ne-au dus la avion. Acesta era un Airbus de 180 de locuri. Cum numărul pasagerilor era cu doi mai puţin decât numărul locurilor nu ni s-au dat locuri numerotate, fiecare alegând locul liber găsit. Eu cu Betty am stat în stânga, eu la geam, iar Mircea şi Mela în dreapta, cu Mircea la geam. Geamul meu era foarte murdar şi nu am putut face poze în timpul zborului.

În jurul orei 11 am decolat, am băut o bere la cutie, plătită în lire sterline (că pe lei nu vindeau nimic) şi încet-încet timpul a trecut.

După mai bine de două ore şi jumătate am văzut jos, printr-o gaură dintre nori un oraş mare şi tocmai atunci s-a anunţat că suntem deasupra Amsterdamului, să ne punem centurile că vom începe coborârea.

Am tot coborât, am ajuns sub nivelul norilor, şi pe Canalul Mânecii am văzut şi nişte vapoare. Pilotul a aterizat foarte frumos, în aplauzele pasagerilor, pe Aeroportul Luton şi a adus avionul lângă o poartă, pe care după ce am coborât am ajuns la controlul paşapoartelor. Aici ne-am prezentat la unul din ghişeele destinate cetăţenilor din UE, controlul a fost rapid şi apoi ne-am dus să recuperăm bagajele.

Cu bagajele alături am mâncat într-un restaurant din aeroport o mâncare indiană şi apoi Mela ne-a cumpărat bilete dus-întors de la Luton până în centul Londrei la un autobuz care pleacă din oră în oră.

Ne-am aşezat la o coadă în staţia de autobuz şi când acesta a sosit, şoferul a deschis imensul portbagaj din josul autobuzului şi a aşezat bagajele în ordinea inversă coborârii.

Trecuseră aproape 30 de ore de la plecarea de acasă şi nu am dormit şi nu ne-am descălţat decât la controlul de pe Otopeni. Autobuzul a plecat şi mi s-a părut foarte ciudată circulaţia pe partea stângă. Deşi au început să apară clădiri frumoase nu am mai rezistat şi aproape tot drumul, de peste o oră şi jumătate, am dormit sau măcar am moţăit. Înainte de coborâre am văzut multe clădiri monumentale construite înaintea primului război mondial din cărămidă aparentă.

Am coborât într-o staţie de pe Baker Street, de unde peste o săptămână o să luăm acelaşi autobuz înapoi spre aeroport. Am intrat în staţia de metrou din apropiere unde Mela ne-a cumpărat la toţi trei abonamente pe o săptămână, valabile pe toate liniile metroului londonez.

Mela este profesor universitar la facultatea de engleză la Cluj şi a mai fost de mai multe ori la Londra. Ea va sta cu noi numai patru zile, în rest va merge la Oxford unde, la o întâlnire a specialiştilor în Literatura engleză a secolului al XVIII-lea, va ţine o comunicare, aşa că ei nu îi era rentabil să-şi facă abonament, care se dă minimum pe o săptămână.

Înarmaţi acum cu abonamente, am coborât pe peronul potrivit şi după ce am schimbat o dată metroul am ajuns la staţia Barking, cea mai apropiată de hotelul nostru. Fiind deja noapte am hotărât să luăm un taxi până la hotel, ştiind că pe jos se face până la hotel cam un sfert de ceas.

Am luat un clasic taximetru englezesc, cu forma lui specifică de maşină interbelică şi am ajuns la hotelul nostru unde aveam camere rezervate din vară. Recepţionerul ne-a dat cardurile magnetice cu care se deschide camera şi se poate intra în hotel şi după câteva minute ne-am dat jos de pe noi hainele îmbrăcate cu 32 de ore înainte.

După mâncarea indiană din aeroport nu ne-a mai fost foarte foame, dar m-am gândit să mănânc totuşi o bucată din perechea de cârnaţi făcuţi de mine personal şi aduşi cu noi. Cârnatul rămas l-a pus Betty într-o pungă pe care a agăţat-o de fereastra camerei noastre, care era la parter şi dădea într-o parcare, ca acesta să stea la rece.

Deşi ora locală nu era deloc înaintată ne-am culcat şi am dormit până dimineaţă, după toată oboseala acumulată în timpul călătoriei.

Spre Bucureşti

Am plecat din Dej cu rapidul spre Cluj şi in gară ne-a aşteptat Mihai, cumnatul lui Miţă care ne-a dus acasă la familia Mudure. După ce am băut o cafea şi am mai recapitulat strategia sejurului, tot Mihai ne-a dus pe toţi patru la gară şi ne-am urcat în Inter City-ul de Bucureşti. Vagonul a fost încălzit, neaglomerat şi locurile comode, dar viteza trenului era prea mică pentru secolul 21, aproape 60 km/h. Am ajuns astfel, fără întârziere, la Bucureşti după opt ore şi jumătate.

Găsind un taxi imediat, deja la ora 11 pm eram în Aeroportul Băneasa, aeroport care m-a dezamăgit complet, deşi câteva luni a stat închis pentru reparaţii şi modernizare. În sala cilindrică de aşteptare nu erau locuri suficiente pe scaune, pe jos era murdar, aproape jumătate din spaţiu era ocupat de un bar cu preţuri de restaurant occidental de 5 stele, cu toate că tejgheaua era neştearsă, scaunele cam decojite şi în incintă era gălăgie.

Avionul nostru, spre Londra, trebuia să decoleze la ora 6 dimineaţa. Sperăm că peste 6 ore să părăsim sala cilindrică şi să fie mai bine.